User blogs

                     
                    
Ori de câte ori privesc în acel unghi, astfel încât orizontul descrie nemărginirea... ori de câte ori mă aşez în acea poziţie, astfel încât gândul umple Universul... ori de câte ori ascult tăcut, astfel încât zumzetul speranţei îşi desfăşoară extremele... cât de la mine pân' la tine... clipocind bucurie, picurând armonie, susurând încredere, sângerând dragoste... îmi aduce în faţă un curent răcoros cu iz de copilărie şi tot ce am visat cândva am strâns în sertarul căptuşit cu tăcere şi ornat cu linişte, am desenat cu linii paralele tot ce nu exista, am pictat în culori transparente tot ce nu se putea, am sculptat plan sentimente de neimaginat... îmi suflă în ceafă un aer maliţios cu aromă de fericire şi tot ce am sperat cândva am împachetat riguros în conştiinţă, am înghesuit redundant în nesăbuinţă... un aer cald ca de evantai, un evantai scăldat în culori, întreţăsut cu lumină şi armat cu zeci de ace cupidonice, placat cu iluzie şi ornat cu dorinţă, spicat cu visare şi brodat cu năzuinţă...
Un evantai al speranţei...

Ori de câte ori privesc în acel unghi, ori de câte ori mă aşez în acea poziţie, ori de câte ori... 
îmi fac vânt încrezător cu un... evantai al speranţei...

                     

   În aproape fiecare seară, timp de aproape un an, în repetabilul meu drum spre locul de muncă, cu obișnuiții mei pași repezi, trec pe lângă această casă care, pentru mine ca observator fin de tip cârcotaș, ca persoană aproape obsedată de detaliu, nu pot să nu-i observ două aberații provenite clar dintr-o urbanizare defectuoasă...

   Casa nu este aliniată nici față de stradă dar nici față de celelalte case, așa că, mărindu-se strada, cândva o uliță desfundată, aproape că a fost înghițită de aceasta, dar cu priceperea drumarilor coroborat cu indulgența, soră cu neputința, inginerilor de la Urbanizare, respectiv Proiect București au reușit să realizeze un offset impecabil. Bordura retehnologizată, reimportată și de astă dată reinventată, apare într-un ansamblu arhitectonic simbolic, pentru că utilitate nu mai are de zeci de ani. Nici pisica, adaptată mediului periculos urban, nu ar putea păși pe acolo, bordura deviată atent într-un contur ce urmărește pe cel al casei la doar o palmă diferență...

   Un drum altfel, cu canalizare, cu un asfalt negru, proaspăt turnat (anual!) ce încă mai amintește de mirosul pătrunzător de catran, cu un sistem modern de iluminare demn de lăudat și cu… Hm! o bordură, inteligentă aş putea spune, care a știut să-şi "vadă de drum"… Mă întreb cum văd șoferii drumul!?.. A!!! iluminarea!.. cea modernă de care spuneam… demnă de un cartier aparținând zonei istorice. Deci, mă înțelegeți, când am zis modern am zis stil, eleganță, istorie... Un stâlp stucat, de un alb lăptos, ce amintește de Micul Paris pe care aș putea să-l iubesc cu ardoare și astăzi și un bec cu lumină gălbuie, cu un aer boem, ce are menirea de a face remarcată și clădirea istorică dar și bordura ce ar sta în calea oricărui șofer neadaptat condițiilor de "oraș european"...

   În acea seară târzie, de Ianuarie geros, m-am oprit în mijlocul drumului… Exact în acel punct… Am scos înfrigurat trepiedul și am montat grăbit camera ce o port permanent asupra mea… Trebuia să vadă și ea ce vedeam eu, ce simțeam eu, din exact acel punct… Totul părea perfect, perfect simetric, perfect încadrat, perfect luminat. Din acel punct nu mai vedeam nici casa construită oblic, nici drumul deviat, nici celelalte becuri arse de pe ceilalți stâlpi… umbra era lumina, arhitectura părea deplină, gerul mai blând, sufletul mai aproape, clipa mai lungă...

   Şi mă gândesc și astăzi tăcut cum în aproape fiecare seară, timp de aproape un an, în repetabilul meu drum spre locul de muncă, cu obișnuiții mei pași repezi, treceam pe lângă această casă ocolind-o surprins, pe sub lumina boemaă uimindu-mă plăcut, pășind pe asfaltul negru, căutându-mi acel trecut... Se zice că nu există întuneric ci doar lipsa luminii… așa cum pe această casă nu pot spune că nu există perete ci doar lipsa unei ferestre…

   Vio...

   Se zice că ochiul percepe de o mie de ori mai multă informație decât mintea... Mintea dacă nu este instruită, dacă nu este erodată, lasă să deruleze imagini care pentru ea practic nu există... și cu toate acestea fără percepția minţii ochiul ar fi total inutil.

   O minte antrenată percepe câteodată mai mult și decât ii oferă multitudinea de nervi optici... iar la aceasta contribuie memoria, simțul artistic, imaginația, etc.
   O simplă și banală imagine devine muzică, liniște sau zbucium, terapie sau poezie...

Realitatea este ceea ce gândești... nici pe departe ceea ce crezi că vezi... Cu toate acestea, trebuie să vezi ceea ce gândești!

Vio...

   Când eram mai tânăr, prin Şcoala Generală, foloseam frecvent un aparat de la tata, un Flexaret, un TLR fabricat de Meopta pe film lat, bineînţeles alb-negru, pentru că, pe Minolta şi Canon nu am pus niciodată mâna... mă refer la ieşiri în public, singur şi cu cureaua lor la mine de gât. Când am ajuns "de nasul lor" se instalase deja era digitală şi parcă am uitat cu totul de ele, dar o să vină şi vremea nostalgiilor cât de curând.

   Ziceam de acel Rolly, cum îmi plăcea mie să-l alint. Îmi plăcea zgomotul acela uşor metalic ce-l producea capacul de pe vizorul de deasupra. Trebuia să-i apeşi uşor acea piedică ce elibera forţa arcului făcând ca cele două piese din tablă neagră cu contururi argintii, ce aşteptau meşteşugit întrepătrunse, să zvâcnească uşor, eliberând priveliştea acelui ecran imens din sticlă fin sablată, ce-ţi dădea impresia realizării unui film live. Cele câteva linii fine albe îţi permiteau o lejeritate în încadrarea şi alinierea fotografiilor. Acesta era şi scopul celui de-al doilea obiectiv, care îl face deosebit pe acest model de aparat ce a rămas în istorie, să-ţi ofere o imagine live, clară, neîntreruptă. Focalizarea se realiza cu un buton ce culisa pe sub obiectiv descriind un semicerc, lucru ce nu împiedica realizarea de fotografii deosebite, impecabil de clare, fără cusur.


   Eram într-un weekend răcoros, în unul din cele două parcuri ce îmi împresoară plăcut cartierul, când am reuşit performanţa să declanşez din greşeală, deşi butonul este foarte incomod poziţionat... Iniţial am plâns aproape după acea poziţie irosită, filmele late, fie ele şi alb-negru dar cu sensibilitate mare erau destul de scumpe pe acea vreme, plus că eram limitat la cele douăsprezece poziţii ale filmului. Dar satisfacţia a fost imensă când am constatat că realizasem ceva spectaculos pentru un astfel de aparat... Un copac foarte puţin mişcat pe diagonală şi cu toate acestea foarte clar, format din sute de pete de lumini şi umbre de nuanţe de gri de la alb până la negru ce sugerau frumos multitudinea de frunzulițe ruginii substituind superba paletă coloristică a toamnei. Formatul lat 6x6 făcea şi mai deosebită fotografia care nu a necesitat corecţii şi să fac uz de obişnuitele şi indispensabilele trucuri ce aveau ca scop supra sau sub expunerea pe anumite zone sau folosirea la developare a diferiţilor compuşi şi aditivi în formulele chimice notate de tata pe carneţele improvizate şi respectate cu stricteţe până la ultimul miligram, compuşi chimici cântăriţi în balanţe mecanice, cu care trebuia să-ţi ţii respiraţia în timpul folosirii lor.
   Mi-aş dori să găsesc acea peliculă din celuloid, acea fotografie unică, dar printre sutele de role de la tata nu am nicio şansă. Astfel de imagini se pot obţine astăzi uşor în Photoshop, cu un efect asemănător, o presetare uşor de folosit, dar satisfacţia aceea n-am să pot s-o mai am vreodată. Totuşi în experimentele mele am reuşit să mă apropii de idee cu fotografia de mai sus care îmi place în mod special pentru culori şi imaginea încă perceptibilă.
   Nici nu voi uita acea fotografie dar nici nu voi mai reuşi aşa ceva cu niciunul din aparatele digitale din ziua de azi.

Vio...